A unsprezecea elegie închinată Zeiței Filozofia

Ești
Fierbintele deșert de iubire,
Neconsolata chemare a frigului
Și logodirea sfintelor cuvinte...
Ești
Indignarea mea de fiecare zi,
Spațiul vital
Și nopțile mele triste,
Când vânturi la răscruce
Amnar mă biciuiesc.
În visul meu aud
Materia
Cum tremură
Organele
Speriate
De sfâșierea dalbelor sentimente
Și sufletul intrat în sine!
Ești
Frumusețea cristalizată dens
De la spălarea păcatelor
În sfera sânului
Din roua dimineții...
Ești
Ștergarul Nazariteanului,
Judecata mea de Apoi
De la Tribunalul Sever
Al cunoașterii de Sine!
Fără tine simt imponderabilitatea
Și pribegesc prin Nichita Stănescu...
Ești
Iertarea mea în fața dezertării
Din Istoria plină de crime...
Și melancolia
Și lacrima
Versului de Adio
Din clipa despărțirii,
Și punctum!