Ultima dată a calendarului,
Ultimul strigăt din
Ultimul cântec amuțit în
Ultima șoaptă.
Ultima carte de joc
roasă pe la colțuri, alunecând
pe-o margine a mesei rotunde.
Ultima floare care,
oricum nu va aduce
Ultima primăvară.
Ultima ceață,
Ultimul fum din
Ultima țigară a
Ultimei cafele,
lăcrimând a drum lung,
fără întoarcere,
pe-o margine a
Ultimei căni, ciobită pe alocuri
dar...în nuanțe de verde.

Ultimul dor din
Ultima viață, din cele 9
sau poate,
Ultima clipă din
Singura trăită.

Ultimul tren din
Ultima gară și
Ultimul cuvânt nerostit
sortit să se piardă ca
Ultimul grăunte de nisip
în singura clepsidră,
a Timpului care
ar fi prea mult să se-ntoarcă
pentru a privi peste umăr
Ultima umbră aceluiași pom
in singurul Asfințit,
cel în care s-a crezut Om.

Ultimele cireșe
nepotrivite pe urechi,
cu roșul stins atât de blând, de
Prima zăpadă,
atât de albă,
atât de cuminte,
atât de...Liniște.