Favoarea, la unii oameni, vine ca o întâmplare,
O primesc înmărmuriți, uneori chiar cu stupoare,
Dar, îndată își revin, îndată ei își găsesc locul,
Se cred demni de a lor stea căci prostia și norocul,
Sau fericirea și prostia, nu știu că pot sta împreună,
Nu știu că cel mai adesea merg ținându-se de mână.

Unii cred că Dumnezeu i-a ales printr-o minune,
Nu știu că El dacă o face, dă numai înțelepciune,
Te trezești cum ei vorbesc hotărât și cât mai tare
Despre orice chestiune, și în orice împrejurare.
Ei se cred pătrunși de spirit, ei, stupizi și agramați,
Nu țin seama niciodată dacă sunt și ascultați.

Nu înțeleg că doar dezgustă, și, de ce nu, sperie
Prin discursul lor bezmetic, cu inepții în serie.
Nu știu că, iremediabil, răsplătesc prin dezonoare
Pe cei care au vreun rol la urcarea întâmplătoare.

De la târlă în parlament, vrea acum un găgăuță,
Chiar dacă pe al său creier te dai lesne în săniuță.
„Vezi-ți lungul nasului”, zicala, nu pare să o cunoască,
Ori, poate nu s-a aflat nimeni în față să-i tălmăcească.
Pentru mintea lui sumară, alte vorbe să-i spun pot:
Prostul ce știe că-i prost, nu este chiar prost de tot,
Dar acel care n-o știe, dă prin gropi de prost ce este,
Când aflați vreo excepție, rog să-mi dați îndată veste.
Iași 27 decembrie 2008