Pe prispa veche, șubrezită,
Cu ochii triști, de-atâta plâns
Cu fața arsă, umezită,
De lacrimi grele ce au curs
Îngândurată, stă o mamă
Gândește aspru de trecut
Purta pe cap, albă năframă...
Dar asta a fost... de demult...
A fost odată fericită,
Avea o fată, o mândrețe
Acuma fata e pierită...
Și-n sufletul ei e tristețe.
Gândește sec: "ce mai blestem!"
Să ai tu zile de trăit
Iar pruncul tău, băgat în lemn
Să zacă-n veci, adânc pitit.
De ce atâta nedreptate?
Durerea mușcă din ficați...
Așa le-ndură ea pe toate
Cu ochii triști și-ntunecați
Și-ar smulge sufletul din piept,
L-ar da la câini ca să-l mănânce,
Ar face cu cântarul drept,
O noua lege, o răscruce...
Să pierem toți, cum am venit
În ordine, după vechime
Iar sufletul neprihănit
Să aibă timp de profunzime
Și când va fi să te desparți
Să-ți iei frumos "la revedere"
Să știi că asta va fi marți,
Să pleci încet, fără durere
Nu lași în urmă suferință...
O temniță fără pereți,
Sau îndoială în credință
Și lucruri de care regreți
Fă Doamne, te rog, o minune!
Și nu mai lua copii de mame
Să nu vedem în astă lume
Decât femei cu-albe năframe!