Bună ziua, doamnă prințesă, ca un câine bolnav
am stat în fața surâsului ei până mi-a zâmbit
și mi-a ieftinit otrava. Orașul era prizonier și
surprins de ger, flacăra goală și tulbure a unei amiezi
interzisă în univers. Soarele albastru de aprilie,
muchea de cuțit a lucrurilor din care se desprinde
nimicul, prăpastia plină de renunțări și un vis
peste care cad pleoapele dulci de zăpadă ale săniilor.

Am greșit drumul, picătura de umbră a fricii sprijină
bulevardul mort al cuvintelor – oh, patria mea scumpă,
dogma adâncă și iluminată a iluziilor – eu nu mai pot
ieși din acest concurs de împrejurări, din vitrina unui
sclav cinstit și liber. Mă voi gândi la tine ca la un
incendiu devastator, doamnă prințesă, la acești cai de
gheață din inima crucii peste care se-așează docil
placa de marmură a cântecului...
(Latifundiile trădării)