Castillia

Madona mea de struguri,
Cu brațul tolănit pe pârg
Cad globuri de vin cu raiuri rotunjite-n bob
Plouându-mă ca o încântare de vară și
Învinețindu-mi slova viei în piele.
Vrei să m-ajuți să-ți descifrez rotundul
Ce saltă-n cârlionți pe noptier
Ca o elastică tăcere?
Mi-e camera plină de coacerea ta,
Cresc foi de viță pe abajurul cometei
Ce ne incendiază din tavan.
Între divan și supra-oră te-au pironit aracii, iar
Covoarele-s proiecții ale tale țesută-orizontal.
Când avansezi în spațiul tău de zvon,
Cu trupul perdelat de vise
Ochii tăi mă taie-n piatră
Adânc, ca gânditorul din firide,
Gorgonă cu șerpii de beție!

Aragon

Sufletele noastre transvazau odată
prin cascada orei în cădere, dar acum ... suntem
fălcile unui monstru ca o castanietă,
cu pocnetul despărțirii de trup,
cu pocnetul înțepenit pe gură.
Când ai plecat m-am înființat
prin toate rozele, dezvelindu-mi spinii,
alunecând pe profiul de ace
spre o împlinire în care tu te înțepi accidental
în mine și-ți duci mâna la gură sărut.
Și ce flamenco straniu era viața: cântau podele sub pantoful tău,
iar eu dansam în mâini ținându-mi echilibrul pe chitare,
până te-ai dus și-am început
să dansez în aducerile-aminte pe fire de ploaie.

În Zaragoza însă, nu plouă decât când moare cineva,
iar călugării numără mătănii cu voce tare.
Eu m-am pierdut în șoaptă
și nici să plouă nu-mi vine.
De câteva zile, prin coride, se chinuie un animal,
i se flutură înainte orizont.
Taur în culoarele tale de roșu, în labirint sangvin,
i-au crescut și coarne să-ți pipăie mai bine sângele,
stinsul foc.

Am să te caut,
dincolo de țesături și de spectacol,
de răsete,
de bărbatul ce strigă “e nebun!”,
de înălțări de nisip învolburate,
de femei speriate
fugind, fugind,
de evantaiele căzute,
de loje surpate,
iad de trupuri ce se cațără
ieșind
unul peste altul
altul
peste
altul
și tot așa până la cer
coloană de cărnuri,
Babel
către Satan, nu Dumnezeu.
Am să te caut
dincolo de cei ce zic
“E diavolul, fugiți de el!”,
de pământul ce se descântă
de pasul meu
și de o mamă ce imploră
saltului meu.
Am să rănesc spațiul în coarne
Am să-l descalec mort
Și-am să-l pulverizez
Cu copita în văzduhuri.
Așa, așa, abia acum voi cere
Să plouă-n Zaragoza!


La Mancha

Oase în nisip refac drumul spre apă
Trecerea lor noaptea – o brazdă umezind
Sângele se întoarce în cupe, curgând invers,
Ideea de pasăre în pasăre, murind de-a-ndoaselea.
Aici timpul nu se măsoară în secundă
Ci mai încet, întâi sec și apoi undă
Și-apoi o pauză ce nici nu-i timp.
Aici se așteaptă cu ochii înspre sud, față în față,
Până când privirea devine septentrion secund
Și pupilele - un miez de noapte
Cu fluturi la lumină tremurând.
Aici cresc titanii, surplus de carne
Ce se frământă neîmbăiat de mare;
Cresc ca și cum ar fi priviți de sus cu lupa,
Cercetați să nu păstreze amintiri
Pe brațe, frunți, în cutele din piele.
Titanii, copii haotici ai spațiului ce se rotește între noi,
Iubindu-se până la amnezie, fără să știe unul de altul
La fel cum două trupuri nu mai știu, seara, unul de altul.


Iar eu mă apropii de ei, înarmat mă apropii,
[Mă prinzi de braț și mă împingi în odaie,]
Îmi pun armura, lustrul pe piele, metalul,
[Cămașa cade inertă, tulburătoare văpaie]
Ce modelează săgeata în potențiala durere,
[Lumânările se surpă în sine, apoase, în denșii]
Nori gestanți ce avortează nopți de fiere
[Dansăm către cel`alt, în beznă ne prindem și]
Sub săbii carnea, mările roșii, se despică,
[De bărbat și femeie se vindecă natura duală,]
Cad căpățâni, cu scalpul germinând de păr și
[Cazi pe o margine de pat, extenuat imaterială,]
Scot mațe și mă înnod în ele digestiv,
[Dar păru-ți gordian refuză-a se desface,]
Viscerele m-atrag în sânge, planete palpitând,
[Îți dau brațele în lături răstignind, pentru-a vedea ce]
Chin și ce sudoare sunt porii, de boală vomitând,
[Ce minunat contur și-ar decupa din sân lumina,]
Carcasele-or înălța în zgârciuri cavoul putrezind,
[Ce boltă îți e fruntea ta, sixtina...]
Un ultim urlet de cadaverică gigantă,
[Îmi spui c-o să exiști dar unde oare ?]
Mă-ndepărtez, fără arme, însângerat mă retrag
[La sud, tot mai la sud, unde se moare.]



Andaluzia

S-adun țiganii-n podgorii
Strâng rod nerod ca sâni deplini ai nopții
Îi chinuie cu unghia abisul de rubin
Și-l toarnă mort în împletitul coș al morții.

Cu pas trezit, supliciu de lăute,
Þigăncile înalță-n dans mulatru cântec:
Salbe văpăi, foșnind, și-orbite de planete
Pe fructul avortat, înstrăinat de pântec.

Vina de vin îmi vine ca un giulgiu
Când mă retrag în globul de iluzii,
Iar baba, între bobi și boabe, îmi surâde-a moarte
Mă simt nisip în Andaluzii.

“Señor, cristalul meu nu minte
Reflexul lui mi-e rună intuită
Căci adevăr pulsat din însuși soare
În sticla lui mi se desface în calote
Și-n el stau dumnezeul embrion și realități procariote.
Señor, cristalul meu nu minte.
Eu văd rugul ei cum arde în mistere
Și tu suind la ea pe părul ei de scară”
“Ia taci” i-am zis, dar n-a tăcut.
“Eu văd bobul înnodat în lumea ei,
Tu culegând-o îmbălsămată și brună”
„Ia taci” i-am zis, dar n-a tăcut.
“Îi văd cuvântul roșu al buzelor
Despicat în bisilab de zâmbetul de dincolo
Ca o prăpastie perlată,
Iar tu rostind acel cuvânt.”
„Ia taci” am continuat, abia șoptit, dar n-a tăcut.
“Vortex moale legat în șuvițele ei
Cu Scila și Caribda cercelate pe lobii urechilor,
Lângă tâmple așteptându-și învinsul.”
“Taci” am repetat tăcând, dar n-a tăcut.
“Văd torsul tors din caierele albe
Cu sâni rugându-se ciorchine
Crescând în trup lichid.”
“Taci!” am zbierat. “Taci! Taci! Eu am ucis-o,
Madona mea de struguri am stors-o-n pumni
Și am băut-o
Și i-am măcinat în dinți pielița nocturnă
Și i-am scuipat semințele pe piatră
Să nu rodească, ca-n pilda cu semănătorul.”

Și am zbierat la ea,
I-am spart sfera în pătrate
Și i-am rupt cărțile de tarot, pe toate;
Nebunul l-am rupt în nebuniile lui,
Roata destinului în spițele destinului,
Iar pe îndrăgostiți în el și în ea.
Și am lovit-o cu palma
Cât e ea de bătrână am lovit-o cu palma
Și i-am răcnit în creieri “Taci! Taci! Taci!”
Și a tăcut.




Gibraltar

Mai turnați-mi vin le spuneam și lucrurile începuseră să nu mai conteze brusc continentul se ciuntise-n Gibraltar și maura cu ulciorul pe umăr se ferea să nu-i atingem nurii eu stăteam cu capul în mâini grădină de gânduri suspendate babilon și mâinile mele nu erau ale mele ci ale tale cariatidă în ruine în jurul meu se cânta în arabă și oricum reconquista nu se poartă solo așa că am început să îmi recit și eu epitaful am plesnit o bătrână în Cordoba voia să-mi fure banii și în plus spunea numai prostii parcă te văd pe țărmul roșu al cupei frumoasa mea rană despletită rubinul meu val mișcător sub prăvălirea stâncii vreau să-mi fac sângele vin reversul cinei doar carnea să rămână carne nu vreau să te ating cu pâinea care în definitiv are goluri în ea și eu sunt prea plin prea greu pentru asta vino la mine vino la mine arabii râd e ora doi`șpe ei beau doar cântec ia uite bă ăsta vorbește cu vinul m-aș ridica să le explic cam cum stau treburile în țara asta dar n-am oase și am murit în mine și oricum n-ar înțelege de ce s-a urcat Iisus pe cruce și oricum nici eu nu sunt sigur că aș urca pardon înțelege la ora asta și tu te desparți de mine prin toate pielițele posibile noroc că-mi ții capul să nu se spargă de mesele de brad m-aș mulțumi și cu maura de nu s-ar tot ascunde deși văd că-și face ocheade cu câțiva dar cu mine numai moartea mai face ocheade croșetând în colț dar în final lucrurile începuseră să nu mai conteze mi-e frică doar că o să-mi cadă ochii în cupă cum i-au căzut Cleopatrei perlele și-o să le crească branhii să respire în vin și-o să le dispară plămânii de respirat în aer.