Poem în culori care se devorează reciproc


S-a mărit insuportabil omenirea –
nimeni cu nimeni nu se mai întâlnește...


eu sunt o cârmă dintr-un timp sculptat.
nu știu dacă străbat întinderi perfecte
sub suprapuse-nălțimi,
nici dacă mă situez într-un muzeu
în care zadarnice istorii își trăiesc agonia,
în totalitatea înțelesului elin.


nimic nu vreau să fie mort împrejurul meu.


nu ne putem atașa definitiv de lucruri,
ci numai de oameni, de asta nu vreau să fie moarte
împrejur.


acum, România s-a prăbușit peste noi. dintre ruine ieșim
unul câte unul, pe rând.
această țară pare a fi un program pilot al ofensivei marginii.
mizeria și prostia sunt premiate public
pentru îndelungatele lor
exerciții de libertate.


atât a mai rămas de de făcut:
comunicare, viață, comunicare, înviere...