(1.)
nimicnicia
nemernicia asta m-a purtat către verticală
asemeni unui cariu ce suge lemnul din floare
ca să trăiesc, ziceam, ca să respir, petală
dar ea tăcea privind, nu-'nțelegea furia
stătea în palmele mele ce se strângeau
stătea și zâmbea

și-n palme n-a rămas nimic
un pumn de nisip
dar am învățat să zâmbesc și de-atunci
văzduhul mă trage întins

(2.)
ca sa ajungi la mine
îți trebuie aripi să zbori
bucate cu care să ții focul în vatră
un pic de iubire cu care să te înfășori când gol
dar mai ales dintre toate
trebuie să știi ca să mori

mângâind
apa ia cu ea fărâme din piatră
și-n sărutul lor devin una
dar piatra nu uită că trebuie să cadă
în cele din urmă
și nisipul din ea o frământă
și-ncet își destramă deșertul
infinit fără alb și somn


(3.)
el pășea
și-n urma lui sarea
ca o zăpadă
pe marginea trupului

și-n ea cădeau frunzele
cădeau soarele, norii, stelele,
luna cădea ca o undină în umbre
cădeau toate
ca o cărare

prin ochii lui către cer reflectate
oasele, carnea, penele, blestemul de lut
ca o ceață spălată de vânt

și îngerul își lepăda hainele ce-i legaseră suflul
de răcoarea adâncurilor, iar fluturele își frânse trupul
și le dădu copiilor flămânzi să mănânce

iar ei dansară și se veseliră
pentru că nu se mai osebea
osul de văzduh

doar pietre în urmă
în jurul focului strâns
peste alt sâmbure
nedesfăcut de rotund