Umbra mea micșorată de brațele tale, ar încăpea într-o cană.
Ispita îmi sună în urechi ca un gong vestitor de război.
Plîng cu ochiul Mariei, în celălalt se aprinde arcul Dianei.
Mîna ta, reptilă caldă, aluncă pe șoldul poemului,dezgolindu-l tacticos.
Așa cum se decojește un fruct copt.
Sub ochii sfîntului atent, la tremurul ca de silf.
Al oaselor parfumate cu eternitate.
Ma prefac numai că nu aud,
Dar mă sprijin în toiagul de tresăriri.
Tulburat de preadulcea cutezanță, a unei mirese părăsită.
Care îmi cere s-o hrănesc cu creația mea de început.
Recunosc, nu am putere să stau cusut în mine ca pruncul Heracle.