mulți ani am locuit vizavi de un magazin. la început vindeau păsări. mai târziu palmieri.
în cele din urmă veioze.
noaptea visam copaci înaripați rotindu-și pe sub nori ochii aprinși. abia când cerul
înfrunzea înțelegeam cât de întuneric este.

aveam nevoie de o veioză. încercam să trec strada să îmi cumpăr una. dar cu cât grăbeam pasul
cu atât asfaltul se întindea mai departe.
în jurul meu tot mai multe mașini. faruri care țipau. șoferi ale căror înjurături treceau prin parbrize.
scrâșnet de roți. unul mai hotărât a coborât și m-a trecut el strada.

– nu te teme, nu te bat, mi-a zis. dacă te bat pleci singur. o să te oprești în altă parte.
alții nu te vor ierta.
pentru o clipă am crezut că recunosc vocea tatei. m-am întors dar între timp plecase. singur.

nu știu cât a durat drumul. la magazin vindeau deja altceva.