Nu-mi aduc aminte când și unde,
dar știu cu neîndoială
că lumea a mai fost odată
așa cum e.

Nu-mi mai aduc aminte când și unde,
dar știu fără să preget
că-n turnul meu de fildeș
am zăbovit o vară,
două
și alte nouăzeci și nouă.

Odată aveam străjer de suflet
gândul
și paza bună
mi-a dăruit Cuvântul.
La poarta mea au stat
și buna cugetare
și răbdarea.
Avântul meu a fost Porunca,
iar îngrădirea mea
m-a zălogit cu ruga.

A fost demult.
Demult.

Apoi...
nu-mi mai aduc precis aminte
nici când, nici unde.

A fost de-ajuns ca Raiul
să-nmiresmeze Fuga,
Taina făcând din chibzuință
slugă.

A fost atât de lesne
să las frâu slobod
și atât de orb, uitării.
A fost la repezeală,
ca pe peronul gării.

Am uitat c-a răsărit și Steaua.
C-a născut iar ziua,
zi după zi,
trăind Lumina.

Am uitat că s-a-noptat.
Și noaptea...
Veni noaptea trădării.
Eram acolo.
Strigam vorbe deșarte.
Eu! Eu către Omul!

Mult mai târziu
mi-am amintit
când am născut păcatul.
Când am moșit fărădelegea.
Când am spălat uitarea fricii.
Când lipsa de credință am înfășat-o
în poala urii.

... și parcă totuși
nu-mi aduc aminte.