Calea Lactee e un loc din care privesc cerul
mărul de la drum pădurea eu pot oricând să ajung până acolo
nimeni nu mă întreabă unde plec de acasă
cât timp pielea mea are un tatuaj
cu o iguană
am dormit într-o frunză de măr trei luni
toamna m-a găsit acolo și nu mi-a spus nimic
în liniștea satului nimeni nu spune nimic
picurii de lapte se împrăștie dimineața pe drum
dacă nu-i linge nicio pisică se transformă în stele
de asta la bunicul cerul era plin
mai multe ca la oraș și mai aurii
bunicul îmi spunea că erau suflete care dormeau
n-am înțeles limba pe care-o vorbea
decât mult mai târziu
Calea Lactee e casa mea dintotdeauna
acolo mi-am lăsat dinții de lapte, câteva lacrimi șterse pe furiș
și două trei bătăi de inimă mai aparte
ca un scârțâit de ușă
medicul spune că nu-i nicio problemă
aș vrea uneori s-o împart
poate copiilor de la bloc, vrăbiilor
câteva stele să le țină de urât
sau ție, mai ales ție
atunci când mi-am tăiat degetul cu o seceră
și știam cât te doare
ți-am dat o cariocă
să nu-i spui mamei
că inima îmi bătea în palmă
lumea era mică ca un glob de cristal din care țâșneau bule
nimeni nu voia să citească în el viitorul
e atâta liniște în podul bunicului ca într-un fagure de miere
din care fug amintiri
ca niște albine uriașe
spre tâmpla lipită de aura somnoroasă a sfântului.