trupul meu e un adăpost pentru săraci
unde se mănâncă și se bea puțin
uneori e mult întuneric și se întâmplă
în diminețile în care intuiesc
existența unor sentimente intermediare

deși nici nu știu cât de mult contează

ambuteiajul produce zgomote
un fel de trepidații care decantează
sentimentele insalubre
doar atât
cât să pot respira

în toate acele ore
simt o arsură
pare nefiresc

de la o vreme
aerisesc de trei ori pe zi
dimineața
când cerul se dilată peste umerii mei
acoperindu-mi teama
la amiază
când soarele se holbează la mine
ca la o piersică coaptă
și colo mai înspre seară când
mă privesc pe dinăuntru ca să văd
ce-a mai rămas pentru ziua de mâine

știu că e o aglomerare de lucruri acolo
printre care și o suferință
ce respiră haotic

dar nu-mi pasă

cel ce ocolește suferința moare încet
pentru că nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...