pentru fiecare tristețe sufletul expiră o altă octavă

nu mi-am schițat de multă vreme autoportretul
mă tot mint că am fața Compozitorului
– o fizionomie asimetrică
de pian

sunt alb pentru că sub pielea mea s-au îngropat elefanții
întregul cimitir al eroilor este necunoscut
pe soldat îl recunoști după trompă
după vântul baionetat în claviatură

din creștet mă uit printre oase ca de pe munte
ceața nu-i iubește pe sinucigașii de pe ferestre
muzică de exemplu găsești și în termosul de cafea
lichidul acela pe care îl bei când nu ești sigur încotro s-o apuci
după ce vei trece de Cheia Do
de marile praguri ale descompunerii sunetului în cuvinte

așa am ajuns dependent de strofantină
un vârf de peniță pe inima goală
de preferat imediat după miezul nopții
când singurii treji sunt cocoșii de tablă și clandestinii destinului

lepădările vin de la sine

prea târziu și ecoul