Știi de câte ori am strâns aceste mâini
ezitante
frumoase
unice în căușul creației?

Știi de câte ori am întins brațele
ca o icoană răstignită
pe altarul nimănui?

Căutătorii de vise
neștiuți de nimeni
își urmau steaua
nici urmă de întuneric
pe cer limbile adunau
în colțuri
liantul dragostei,

ploia binecuvânta lumea aceasta
murdară
de gânduri
în stropi ascunși
cu teama de divinitate.

Spectacolul m-a invitat în loja
unde actorii, mici marionete
cu mâinile ridicate
în arcul peste timp
strigau:

Cere-mi o oră din necuprinsul
timp al nimănui,

cere-mi un anotimp
peste care ninge tot anul
cu accente de pian

dar nu-mi cere mai mult
de-un gând fugar

efemer

Brațele se sparg
în bucăți
de podeaua rece
din locul în care mai devreme
stăteau răstignite icoane,

actorii stau întorși
cu fața în lutul pământiu
își trag prin mâini seva
pentru o nouă zi
o altă clipă.