Are nevoie de liniște
o femeie-l locuiește un timp
și-l folosește din plin
îl izoleaza-n camera secretă
și-i plânge pe umăr dorințe ne-mplinite.

În rotunjimi, o voluptate
roade așteptarea la sânge
unge pragul ușilor cu busuioc verde
și-l umple cu vise pe exilat
lângă ferestrele mării.
Cine altul decât un visător
soarbe depărtările cu privirea
își atinge marginile, se pipăie
să simtă că este al lui.
Trăiește într-un vagon de iluzii
din care nu iese,
tălpile-i ard de plecări
dar faptul nu se întâmplă.

Cu piatra pe umeri
care-i atinge cerul
ori ea, ori el, se înalță
cine știe dacă-i împinge curajul
să fugă din cercul închis
prin grădinile ceții.