S-au postat texte de tip plugușor și nu am rezistat tentației de a nu înscrie și eu un fragment. Am extras din plugușorul dedicat "păstoreliștilor" ieșeni porțiunea în care mă ironizez. Mi se pare că Topîrceanu a scris undeva că lumea apreciază pe umoristul care se autopersiflează gîndind: "Săracul, e un umorist bun, nici pe el nu se cruță !"

Ca să-nchei cu hărmălaia
Hai să spun și de Tataia
Care la-nceput de an
S-a trezit mai barosan
Și cu spirit optimist
A ajuns și optzecist.
Și cu daruri și ovații
L-au sărbătorit confrații
Și i-au hotărît plenar
S-apuce și centenar;
Dar Tataia, crai de ghindă
Cînd se-admiră în oglindă
Și-observă lucid că, iată
Freza-i cam rarefiată
Barba albă, ca de cridă
Și burtica sferoidă
El se miră, bată-l gaia,
Pentru ce madam Tataia
Fulgeră crunt din privire
Cînd constată că-al său „mire”
Mai admiră pe sub mînă
Cîte-o fragedă cadînă !
De vrei să-i găsești pricină
Oculiștii sînt de vină
Că l-au consultat precis
Și cu grijă i-au prescris
Ochelari buni de vedere:
Și-ochii văd, inima cere !
Mînați, măi !