brațe inerte sculptate tacit în calcar
pe tâmpla dreaptă nervuri încrustate
sunt anii ce-mi măsoară tristețea

când noaptea își deschide gura aspră de lut
retina îmi tresare spasmodic sub pleoapă
pe un fir de crepuscul mă pândește nesomnul
și gândul

închisă în mine penitentă a unei amintiri fără trup
sunt iubire dincolo de timp sunt femeia-stalagmită
când ochii tăi îmi picură iarnă în suflet
știu că sunt mai aproape de tine iubirea mea
și sunt fericită