Nici flori nu înfloresc pe cer,
nici în suflarea mea, nici în
sufletul meu arogant, nepăsător.

Văd un arbore, un zâmbet,
un răsărit, o amintire pală...
Toate îmi sunt străine.

Spre cine se apleacă palmierii?
Crengile lor par idei obosite,
ostenite de atâta amar de plecăciuni;

Dar crengile unei sălcii?
Sunt atât de plânse, atât de amare
încât nici ele nu-și mai au rostul.

N-am căutat în mine poezie, nici violență,
nici vârtejuri de gând, ci doar
speranțe de scepticism și suflare de ritm.

Atât de mult mi-am alungit sufletul
cu mine, cu gândul meu, cu singurătatea
încât mă văd în agonia unei vieți asfixiate.

Moartea-mi picură pe creștet.
Strop cu strop. Chemare cu chemare.
Vis cu vis și răsărit cu amurg...