mă așez turcește printre vrafurile de cărți, privesc veneția
în oglinda stranie a apei
sau poate doar deschid ochii în altă lume
cea de dinainte să apară dumnezeul pereților și al mucegaiului

"podul de piatră s-a dărâmat/a venit apa și l-a luat..."

am săpat mai departe, printre oameni și cărți, asta a rămas
după anii în zadar
și, înainte de a schimba oglinda, m-am desprins
definitiv, din rărunchi, din temelii, de sufletele putrede

"vom face altul pe râu în jos..."

de astăzi port pe mâna stângă o brățară-totem, să o privesc
atunci când deschid ușa, când revin toate chipurile și începutul
mai ales începutul emoțiilor, cele dintâi, fără nume și sens
când îmi reamintesc esențele simple, sau legenda nordului
poveștile asiei, sau marea indigo la apus și
pata pe care o lasă mereu pe umăr nebunia pământului

"unul mai trainic și mai frumos..."

nu știu dacă gondola de acum este un altfel de leagăn
sau o formă prea frumoasă a ultimei cripte
dacă numele din numele meu a inițiat carnavalul morții
nici dacă atunci dumnezeu și-a mai clădit o lume
sau mintea omului și-a creat alt dumnezeu

"vom face altul..."

tot ce mai știu
e că din noaptea distrugerii palmele n-au mai avut liniile întregi
și casa a dat afară
tot ce înghițisem și iar înghițisem cu ochii închiși