Mă adâncesc în zarea privirii ochilor tăi.
Pe întinsul lor albastru mă reflect în:
imagini obtuze, gânduri monocolore.
Doruri mă covârșesc, dorințe mă invadează.

Grăbitele, cu pași de atlet,
urcă treaptă cu treaptă, până în vârful
de nimeni văzut, doar mâinile ni se-ating
în tremurătoare îmbrățișări,
minunate, dureroase.

Și timpu-și trage cortina,
cuvintele în culise îngrămădite
devin din ce în ce mai grăitoare
iar orele tot mai puține.

Ochii ne caută un drum nemaimers.
Rătăcim în acest areal. De câtă ploaie oare,
avem nevoie, să ne spele teama de a iubi,
de a dori comorile ascunse-n cuvinte?

Stropi de rouă sărută albastrul,
sărutul dă sens cuvântului din mine,
torentului din tine, până acolo unde,
pământul miroase a iubire.



29 ianuarie 2010