treceau oamenii prin ea
pe sub ea, pe deasupra
apele se amestecau
nu conta, zicea ea
câtă vreme treceau, iar piatra
cu aceeași ușurință în fiece șuviță de păr despletită
se sfărma

ea zâmbea
știrbă, oarbă, surdă
și pipăia cu gingiile chipurile
iluziile flămânde
lumini
și petece de umbră
ude laptele norilor
de vânturile cu mirosul lor de fân și de turbă
își găseau locul între ferestre pătrunse de soare
și îi era frică de apă, de cănile goale
și zâmbea
știrbă, oarbă, surdă
etcetera

priviri
murmure, tăișuri
împletiri de frânghii atât de strânse
de nu vedeai începutul sau grundul
în acuarela mai estompată decât reflectarea cerului
când
către ea
ca într-o pictură cu sare
te strângeai
și lumina creștea în răcoare
și lumina trecea

("I’ve stopped it and there were abuses
but that will not happened again
and again
and again and…")

frigul ce se repetă
redundanța unei profunde-atașări
de slăbiciunea clipei
de slăbiciunea tatălui tău
un fel de ftizie
amintire
ce nu se vrea vie
un fel de a spune
nu mai vreau să fie durere în lume
să fie întreagă în mine
cupa ce-o bei printre copaci de măslin
și din care se varsă îndeajuns
pe barbă, piept, pântec
încât să picteze cu sânge
(spre floare)
drumul