Sunt atâtea patimi ce le naște gândul
Și în jarul propriu ele ard mocnind,
Dragostea mă doare și urăsc cuvântul
Totuși, câteodată, mă trezesc iubind...

Îi detest puterea parcă-n nepăsare
Chiar de-mi fascinează al meu suflet trist,
Da-n singurătate mă întreb cum oare
Făr-a ei iluzie să pot să exist?

De-ncerc s-o înlătur simt că îmi lipsește
Fiindcâ are-n viațâ rolul principal,
Început de soartâ dragostea ne este
Și destin de patimi până la final.