Din stropi mărunți se naște marea,
Cu picături se umple lacul,
În lacrimi se adună sarea,
Din frunze cântă-n vânt copacul.

Dar vine pentru toate-o iarnă,
Când seacă lacu’, îngheață marea,
Rămâne numai trunchi copacul,
Iar cel sărac fabrică sarea.

Săracul!? Poate fi oricine.
Hagi Tudose-a fost sărac!
Chiar dacă nu îți e pe plac,
Porți sărăcia-n veci cu tine.

Așa te naști. Cu ea e lupta,
Pe care-o porți necontenit.
Tot ea te–nvinge–ntrun sfârșit,
Când nu mai ai în ce spera.

Săracă lume! Timp sărac!
Lipsit de sens și consistență.
Imponderabilă prezență,
La toate tu le vii de hac.

O fracțiune de secundă,
Nici nu apuci să o măsori
Ajunge sigur ca să mori
Tu, piatra care cade-n undă.

Și te cufunzi definitiv,
Nu mai contează că ai fost,
Că ai visat să ai un rost.
Te-apasă asta obsesiv.

Din stropi mărunți se naște marea.
Hagi Tudose a fost sărac!?
Puteai să fi chiar și copac,
Degeaba-ascunzi în lacrimi sarea.