ar fi trebuit să trec prin tunel, încet
să îmi zdrobesc pumnii de ziduri, piatra să îmi agațe pielea
fâșie cu fâșie. să nu simt mai nimic
numai zgomotul dinăuntru, asurzitor, viu, ca sângele scurs

înaintea ieșirii să fi privit dârele, să mă fi oprit în recunoaștere
și însoțitorul să nu știe ce mi se întâmplă. acolo, în el
se parcurg cele mai întunecate căi

aștept. niciun tren, nici măcar șinele ruginite, scoase din pământ
rămâne huruitul, un du-te și niciodată vino. marcajul roșu-brun
din care ne-am făcut câte un popas
și fiecare pleacă mai departe, după felul și legea lui
își ia partea de vinovăție sau de inocență
bagajul întâmplător, moștenirea și ce o mai fi

habar nu avem că la capăt nu se deschide poarta, nici lumina
nu vedem nicio câmpie, nici măcar o haltă.
ne bandajăm reciproc pumnii, ne suspendăm tălpile, mai avem de mers
mai avem, nicăieri nu este drumul mai dur
ca prin propria galerie