Þigara s-a fumat de mult timp în scrumiera,
Singură.
Și eu și ea ne-am consumat inutil
De la interior spre exterior.

Inhalez.
Îmi gâdilă nările și îmi dilată pupilele.

Pot să fac orice.

Așa ca iau în mâna dreaptă radiera
Și fac un pas, de pe birou pe pervaz,
Și apoi încă unul,
Spre cer.

Azi am să șterg și ultimul nor cenușiu
Care acoperă albastrul.

.......................................

Pictez.
Guma de șters îmi e pensulă
Și împrăștii
Oaze de azur,
Pete de culoare,
Devin o rază
De soare.

Privesc în jos, din frenezia mea de-artistă-n devenire,
Și vreau să văd lumină
Și iubire,
Să fac bine, mai mult bine!
Vreau să cobor
Și să dansez și eu cu razele pe care le-am eliberat.

Plutesc spre sol
Și sunt ușoară ca un fulg,
Dar sufletul mi-e greu
Și-mi e tot invadat
De o durere surdă,
Asurzitoare;
Eu cine sunt,
Dacă tot eu sunt cea ce zace jos
Cu brațele răsfrânte-n lateral,
Acoperită de raze de soare?

........................................

M-am regăsit, dar țigara
S-a fumat singură de mult prea mult timp.
Și eu și ea ne-am consumat
Inutil
De la interior spre exterior.