Poate că n-am visat de-ajuns când eram mici,
Crezând că și iubirea, va dăinui în veci,
Și ți-am mai pus o treaptă, pe ea să te ridici,
Spre stelele aprinse, cu sufletele reci.

Þi-am pus eternitatea, în buclele din păr,
Și vântului, cărare, prin ele i-am făcut,
Lăsând trecutu-n urmă, ucis de adevăr,
Când buzele în flăcări, le-am stins cu un sărut.

Mi-ai fost și-mi ești putere, oglindă de cristal,
În care ochii mei, zăresc același chip,
Ce l-a-ntâlnit cândva, pe-al vieții tainic val,
Și din frânturi de clipe, mereu îl înfirip.

Poate că n-am visat, sau nu-mi aduc aminte,
De ce te-am strâns în brațe, de ce nu te-am uitat?
De ce-mi apari mereu, în lacrimi și-n cuvinte,
Dacă-n trecutul meu, m-ai dus și m-ai uitat.