O fetiță
își scutură rochița
de apă.

E udă.

E tristă.

E goală.

E singură.

Cineva,
ai lasat-o-n drum.

De ce?

Vede-n jos
doar picaturile
și
umbra ei în apa
de sub tălpi.

E rece.

Întinde mânuța în jos,
poate o ajută
fetița din oglindă.

Când o atinge,
fuge.

A plecat.

Felinarele vorbesc între
ele.

Șusotesc tot ce văd
pe strada de
smoală,
strigă umbrele,
”pssst!
s-a dus încolo,
fuge!
or s-o prindă,
haha!!!!”.

Mici demoni sunteți voi,
felinare.

Strada se schimbă
după
cine vine.

O mână lipită
singură
de geam
așa cum o lipea ea
mereu când pleca.

Mi-am amintit multe
despre ploaie
și despre felinare.

Și despre ea.

O ușă întredeschisă
pe care
nu trebuia să pășești
niciodată fetițo.

E locul închis
deschis tuturor
interzis,
de-aici ieși alt om,
nu mai bun, nu mai rau,
nu mai tu.

Tu nu.

Vezi scara
în sus
e de fier balustrada
udă,
zgomot metalic de
apă
căzând pe
trepte.

Nu.

Nu te duce,
colo sus e răul, de-acolo
vine.

Nu!

O să-ți rupă
rochița
și-o să vii înapoi
cu ochi goi.

Nu!!

Să stai.

Oamenii
au umbrele-n jur,
tu nu.

Oamenii
fug repede-acasă,
care casă?

Fetițele
noi nu mai avem
casă.

Sunt tăiată
pe mână și
doare acolo.

Mă doare fustița
ei.

Trece trenul
pe lângă noi,
îl auzi?

Hai să mergem,
oricum nu scăpăm
niciodată de-aici
ce vis urât
putem încerca.

Azi noapte-am visat
că mă luptam
cu cineva
așa mică cum sunt
am putut.

A dispărut fetița.

Râd felinarele.
Ploaia.
Strada.
Scara
și
ce-i după ușă.

Nu mai are cine
să-mi țină de urât
noaptea
când mi-e frică sa dorm.

Dau muzica tare
adorm
mă scol obosită
nu mă protejează
nimic
și tot e liber în mine.

Toți trec noaptea
prin camera mea
m-aud și
pleacă,
toți demoni,
strigoi și stafii,
am 22 de ani
și
mi-e frică de-ntuneric.

Nu mai are cine
să-mi țină de urât
noaptea
când mi-e frică sa dorm.