Când mi-am deschis ochii și i-am văzut pe ai tăi,
Ochi ce sclipeau ca două văpăi…
Ochi ce-mi spuneau clipind “te iubesc”;
Doi ochi pe care nu-i mai găsesc.
I-am mai găsit odată, în ploaie, confuzi,
Simțeam cum mă cheamă; erau tremurânzi.
Nu mai vedeam sclipirea divină în ochii tăi,
Vedeam doar urme de praf, de gunoi.
Doi ochi de gheață și fără mister,
Două comete stinse, căzute din cer.
Sclipirea ochilor tăi erau explozia unei Supernove;
însă sclipeau nu datorită unor vorbe,
Ci din cauza viciului tău vulgar,
Viciu ironic, sentiment imaginar.
De ce ochii ți-au fost umbriți de narcotic?
De ce zâmbetul lor este haotic?
Știi, tu aveai ochii Soarelui…
De ce-a trebuit în final să apui?
Ce câștigi tu prin narcotizare?
Ce vină au ochii tăi de-această schimbare?
Dar nu…ochii mei nu- ți erau de ajuns.
Oare ai găsit în droguri un răspuns?
Ele îți fac viața mai frumoasă decât ochii mei?
Oare îți produc efect de scântei?
”Renunță la droguri! Nu vreau să mori!
Nu-ți mai forța ochii să fie strălucitori!”

Nu mai zăresc cei doi ochi căprui.
Azi îmi zâmbesc doar ochii soarelui.