acolo la răspântia firii solemne virtuți cu setea de norme
zidesc catedrala armoniilor în voaluri de schimbare,
tot ce s-a zidit în afară- fumuri- impalpabile noime
omul spirit este singur întro mulțime egoist apucătoare.

în afară publică-i trădarea , face să tremure copacii,
privirile lor așteaptă un profet fără topor ascuns,
catedrala aerului sănătos o visează toți săracii,
altarul gliei, iconostasul pururi de dragoste uns.

omul trebuie pus în lumină mult dinaintea morții,
trebuiesc date jos toate voalurile ce mistifică taine,
ocrotirea esențelor creșterea în orizonturile porții,
asigurate sunt de ploi ca de lumini stelare ce îmbracă haine.

în lumea ce dispare invadată de orori de necredință,
eu nu mă pun pieziș cu viața chiar de mă târăște pe genunchi,
nu mă pun rău cu zeii junglei nici nu iubesc cruda ființă
în sufletul național ard ca lumânarea din eonic trunchi.

sunt optimistă, nu abandonez valori de neam angelologic,
comori naționale transfigurează demiurgul nemuririi- biologic.