Cel mai frumos dar, pe care Dumnezeu ne-a dat,
Este însuși Ea, viața, care rămâne de neuitat.
Praf am fost, din praf suntem,
Ce vom fi? Este idem.

De ce este viată,
De ce este moarte,
Dacă se pierd odată
Și-odată, se pierd toate?

De ce ne-am născut,
De ce trăim?
Oare de ce,
Dacă odată tot murim?

Trăim pe-această lume ca o stea,
Care nu luminează veșnic, de-a pururea,
Ci care se stinge odată și nu mai luminează.
Pe bolta cea cu stele, ea nu mai veghează.

Chinuind o viață-ntreagă,
Să poți să mai lucești,
Nici nu vezi cum zboară anii
Și tu deja îmbătrânești.

Când îți dai seama
Că-ncetezi a lumina,
Au zburat anii peste tine,
Și-atât a fost viața ta.

Trăit-ai pe această lume,
Ca orice lucru trecător,
Pășind pe firul vieții,
Ca un simplu călător.

Dar ce rost are oare
Să trăiești fară’ sens și chinuind,
Ca apoi să-ți lase sicriul în mormânt,
Fără de lacrimi și zâmbind?

Or n-ai fost tu oare,
O stea cândva pe cer,
Luminând o viață-ntreagă
Și apoi pierzându-se în eter?