Îmi aduc aminte de acea poveste
Spusă de bunicul, care nu mai este...

Când făcea armata, nu știu la ce armă,
Se-ngrijea de caii din acea cazarmă,
Blânzi cu toți și harnici, buni pentru povară,
Robotind întruna, din zori până-n seară,
Se-ntorceau în grajduri, răvășiți la coame,
Istoviți de muncă și lihniți de foame,
Iar bunelul, noaptea, cu înfrigurare,
Încerca să-i pună, iarăși, pe picioare,
Ca, de dimineață, trupa sa nomadă
Să se simtă-n stare s-o ia de la coadă.

Dar, din cele spuse, tot spre îngrijire
Mai avea, se pare, doi cai „ cu scutire”,
Care în războiul ce se terminase,
Înhămați la tunuri, au cărat cât șase,
Și acum aceștia – exemplare rare! –
Toată ziulica, leneveau la soare
Cu mâncare-aleasă și diverse bunuri,
Așteptând războaie să mai tragă tunuri...

MORALA:
Chiar și unii oameni, de o vreme-ncoace,
După ce „trag tunuri”, huzuresc în pace!