După ce te-am iubit pe tine doamnă,
Mărturisesc că degetele-mi te strigau
Zeița ploilor de-amor din toamnă,
Pe-al cărei coapse noaptea-mi adormeau.

Observi și tu mirajul lunii printre aștrii,
Medalion supus la pieptul tău ceresc,
Din care-ți beau dorința râvnită de sihaștrii,
Din care doamnă dragă ...mă hranesc.

Pe corpu-mi parcă clădindu-ți opereta,
Căci inima mea răbufnește-n Bach de-odată
Și-n vocea ta iubito atât de mare-i setea,
Aidoma petalei de file și de timp presată.

Azi mă găsești pe-o pătrățică neagră,
Încercând să-ti fur pionii și nebunii
Ce prin coșmar mă caută și-aleargă,
Să-ți despletesc din par salcâmii.

Iar mâine...la aceeași oră în amurg,
În același loc pe bulevardul Saint-Michel,
La o cafea... cu doamna mea parcurg,
Poemul de la capăt și mă despart de el.