mâinile pe sub apă, stratul clar, stratul tulbure, căldura stranie
prin care urci, te acoperă, abia reușești să ieși printre oameni
îl regăsești pe fiecare în singurătatea lui aluvionară, îl desprinzi
sufli să îi trezești peștii din ochi sau măcar câteva imagini
un praf viu pe frunte în loc de memorie

se întâmplă doar o dată, și atunci țâșnești printre mâinile lor crispate
printre siluetele amare și, dacă nu ești vigilentă, dacă nu te strecori discret
pe sub pleoape, rămâi abia vizibilă, respirația fiecăruia
ar putea să te prindă în vârtej

ai putea să devii o particulă de praf
odată cu aerul alunecând până în plămâni și nimeni nu ți-ar putea promite
eliberarea la timp, nu ar ști nici iubitul, nici urâtul să te desprindă
ca pe un sunet, un strigăt, ceva de dincolo de propriul corp

și dacă te poți strecura la timp, dacă există o fantă minusculă între suflete
pe unde să îți faci loc măcar o secundă înainte de potop sau de arșiță
mai poți întinde mâinile pe deasupra apelor și să deschizi
alte suflete, un fel de pânze liniștitoare, iar oamenii încă vii ar sta în ele
până când vocile, strigătul sau orice tresărire i-ar despărți