Mă închin în sanctuar izvoarelor
stelelor, cloști cu pui de aur
și altor păsări albe de piatră
cerului întreg, o catapeteasmă
pictată de îngeri cu sângele lor.

Copacii o să-i înalț până la nori
cu frunze din inimi verzi
să se scalde soarele,
în urcușul său pe munte
ca o sferă galbenă
într-un snop de grâu.

Să vină capriorii cu ochii mari
să soarbă luna din apă
și s-o poarte în coarnele lor
până se vor speria fiarele pădurii
se vor ascunde
să nu le vadă păsările.

Am să urmez cursul râurilor
să-mi fie călăuză,
prin locuri unde nimeni n-a trecut
în lumea fără plecare cu
păsari înotătoare și
pești zburători.

Oamenii cititori în stele, să vadă
căderea imperiilor păgâne
în mâinile purtătorilor crucii,
pe drumul izvoarelor la care mă închin.