scrâșnește un rest mărunt de viață
pe marginea laviței de lângă pridvor
și nu mi se pare uman ca voi
potentați ai zilei să nu vedeți
când își șterge sudoarea uscată
o bătrână cu lentile mate
ce-i vecină cu bătrânii noștri
la răzorul negru
al neputinței
își pune pe masă ultimul colț de pâine
și-l udă cu lacrimi amare
dar nu-l poată mânca
văzându-l pe altul
flămând
aprinde ultima lumânare
și printre gene o pânză de păianjen țese
iar cu mâinile împreunate către cer
bea o cană de apă
oare de sete?