am o teamă de întuneric
tremurau florile în copaci
se pusese dintr-odată o vijelie
toți vecinii erau în porți priveau
vorbeau în șoaptă
eram prea mică nu înțelegeam

treceau tancuri
spuneau că sunt ultimele și înjurau
își făceau cruce
femeile bătrâne păstrau lacrimi în barișe
strigau multe nume
apoi își ștergeau fruntea oftând
cerul cădea peste chipuri cănit ca un ceaun afumat
câinii urlau a presimțiri
duduia pământul sub tălpile alea mari
în urmă puteai semăna porumbul

nu-mi amintesc să mai fi dormit cineva
în noaptea aceea
un soi de bucurie
încerca să anihileze neliniștea din suflete

de-atunci când vântul se-ațâță
copacii se ascund în mine
pierzându-și florile într-o clipită
așa cum și-a pierdut bunica memoria
singurul de care-și mai amintea era bunicul
tanchist

ținea în mâini o poză îngălbenită
bălmăjea nume

(28 iunie 2010)