doamne
ne-a plouat la rădăcina firului de păr
mâlul necredinței
astupă gura pruncilor
câte ape vor mai trebui
să brăzdeze obrazul bătrânilor
câte mâini vor mai scoate
oase din pământ
călăuza își stinge încet farul
câte cruci vor atârna încă
pendulând în neștiință
copilul nu vede hotarul
propriei lumi
o mare se întinde peste brațele
părinților
te-au îmbrățișat prea târziu
lumina nu se arată de două ori la fel

oamenii râd de moarte îi fac în ciudă
cu pumnii strânși amenință în van
deșertăciune
mâine va veni un soare nou
își vor îngropa morții lor
la capătul satelor
cu lumânări în mâini și colivă
se vor risipi până la ora prânzului

va fi o liniște
mai mare ca întâia oară
casele se vor scutura de bătrâni
în ulițele lor poveștile
vor atârna la gâtul celor rămași
ca o povară

se va găsi omul care să le scrie
mormintele cu litere înroșite
aici zac părinții noștri
în uitare

nici apele nu mai pot spăla
însingurarea
între noi podul s-a retras dintre maluri
a urcat spre cer.