de o lună, lipită de o țeavă ruginită
uitată de instalator pe balcon
uitată, ne-montată
pe care limba pisicului o atinge, o consolează/
cu nimic mai prejos
preșul se lipește de ea la intervale inegale
după cum îl ridică vântul
după cum/
îl tulbură marea
care de la ploi s-a ridicat până la unu /și chiar
până la doi.

în ritmul acesta cu atât mai suav cu cât/
e imposibil să-l descrii/
cu limba și dinții
darămite cu mâna
rotirile noastre imaginare își dispută lungimea țevii
cu un oftat grunjos.

prin ochiurile de sticlă puștii bat mingea
și ploaia se cerne deasupra pădurilor atât de vizibil încât/
ea strigă:
uite ploaia!
și atunci corpurile noastre au o mie de senzații fantastice
ca și cum le-ar traversa turme infinite de gazele unse cu fluturi enormi
iar brazii s-ar lungi pe orizontală asemenea arbuștilor din savană/
de-a dreptul fermecați
ceilalți ar suna la un număr de telefon inexistent
cuprinși de caritate sau poate
de o febră tropicală