Preludiu dedicat timpului

Nu-s filozof și nici istoric,
Sunt muritor ca orice pom.
Mă rog la Dumnezeu retoric
Să ai și tu soartă de om.

Veșnic ne-amărâm fără rost,
Mâine nu-i nimic din ce-a fost.
Orice vis urât pe care-l trăim,
Cât timp va ține, noi nici nu știm.

Toate trec când vine vremea lor
Așa cum trece un nor pe cer.
Toate trec, durere sau noroc,
Nimic nu ține timpu-n loc.

Timpule, vreau să-ți spun ție,
Că gestul tău m-a amuțit.
I-ai dat o lamă de cuțit
Și-ai trimis-o-n veșnicie.

N-ai mai fost azi mit de faur,
Ai dat cu coarne de taur
În Mădălina, ca în van,
Un bibelou de porțelan.

De gestul tău ,astăzi se știe
În toată marea galaxie.
Eu nu-ți mai fac nici poezie,
Te-am scos din suflet pe vecie.

Mădălinei

Te-ai dus frumoaso dintre vii,
Cu valuri mari de simpatii.
Dar ai lăsat te rog să știi,
Prea multe suflete pustii.

Melodia-ți insolită,
Farmecul și al tău har
Au dispărut într-o clipită,
Nimeni n-a avut habar.

Fată dragă nu fi tristă,
Nu-i nimic adevărat.
Să n-ai lacrimi în batistă,
De la noi nu ai plecat.

Azi pornești acolo sus,
Și însoțită de cocori
În iernile fără ninsori,
Dar în noi nu ai apus.

Epilog

Ca tine, o stea n-a strălucit
În farmec, har și demnitate.
Deși te-ai stins, tu n-ai murit
Mirifică eternitate .