El a văzut fecioara însărcinată cu cerul,
plâgând ca o pasăre rară îndoliată de zei,
singur pășea cu genunchii lupilor îmblânziți,
pe umeri cu gheare de corbi gata să-i sfâșâie ochii,

era liniște, tot pământul îi intrase în inimă,
oasele tălpilor îi șopteau despre durerea pietrelor,
El păstrase în palmă stelele ca un alfabet răvășit
și nu știa cui să-mpartă prada insomniilor reci.

Simțea chemarea primelor bătăi de cuvânt,
dar burțile muntelui nășteau sulițe albe,
i-a fost ruptă cămașa și chiar nasturii pântecului,
greierii foamei au supt vin din venele lui.

Acum știa că va sta întins sub sânii lungiți ai nopților,
iubind fiecare fir de nisip din piramidele rănilor,
își căuta Tatăl pe planete cu cadavre de aripi,
răscolind părul bogat al primei femei ce l-a plâns.

El a iertat lacrimile din nepăsarea cuielor,
povara necredinței spre capul mort o duce,
cum nimeni, niciodata, nu-i va purta un nume...
Din buzele de ceara îi cade mucegai pe cruce.