se năruie lumina ca un
castel de gheață
când dinspre zări răsare
un zbor cu chip cioplit
străin ne este visul în prag
de dimineață
iar eu sărmanul lumii
mă zbat
înlănțuit
pe străzi e-un timp de moarte
de ură și venin
ce mușcă-adânc și hulpav
din tot ce mai rămas-a
privind smerit în urmă m-aplec
și mă închin
la inocența celor
ce-au săturat
vântoasa
sunt mut și surd de-acuma ca un
ceasornic spart
politica cea oarbă ucis-a
poezia
la toți dușmanii lumii
aș vrea să mă
împart
cum împărțise-odată
cămașa sa
mesia

…

o lacrimă subțire
din ochiul meu se naște
purtând în ea durerea
a mii și mii de
vieți
dar glasul frânt îmi spune că
visul va renaște
din ciobul de lumină
al altei
dimineți