Urlă dintre munți furtuna și se-aude de departe
Bubuind la miezul nopții marea în deliruri verzi
Greierii ce nu știu somnul țârâiesc din strune sparte
Luna varsă raze tulburi peste pomii din livezi.
Plânge-ncet jarul din sobă și se roagă în genunchi
E împovărat de gânduri, trăiri strânse în mănunchi
Spectrul zilei somnoroase își dă ultima suflare
Precum e rănit nedrept puiul unei căprioare.
Tristețea genei sumbre, mărunt strălucitoare
Colierul sfânt de lacrimi rebele și amare
Lumina scânteindă în ochii tăi albaștri
Mi-aduc aminte toate cum suntem numai noi
Cei tineri, cei sălbatici, războinici și vioi
Și iată că acum din nou mi te arăți
Nu doar în vis, ci-n viața mea ca-n alte dăți
Învingător și plin de caldul tău avânt
Violoncel gemând durerea pe pamânt.