Sus pe munte am pornit
De mână cu draga mea,
Pas cu pas noi am răzbit
Perdeaua de ceață grea,

Ș-am fi mers în continuare
Dacă nu ne-ar fi oprit
Timide raze de soare
Care ceața au topit.

El plutea deasupra ceții
Ce părea o mare-ntinsă,
Eram numai noi și munții
Și privirea lui aprinsă.

Singuri ne credeam pe lume,
Ea Eva și eu Adam,
Jos oceanul plin de spume,
Iar sus Rai-ul ce priveam.

Vârful ne-atrăgea spre el,
Cât mai sus doream să fim,
Aripi moi de porumbel
Am fi vrut să ne lipim.

Ajungând cu pașii noștri
Am lovit cu fruntea cerul
Mângâiat de ochi albaștrii,
Mâna-i descâlcindu-mi părul.

M-am rugat în acea clipă
Timpu-n loc să se oprească,
O fărâmă de risipă
N-aș fi vrut să se ivească.

Însă din seninu-albastru
Nori apar ca din pământ,
Arzătorul zilei astru
Transformând ceața în vânt.

Coborâm siliți la vale
Când vraja s-a risipit,
În pădurea de la poale
Te-am pierdut, m-am rătăcit...