când va înnopta definitiv
nici măcar nu voi mai fi aici
fluturele ce mi-a ținut loc de inimă
s-a apropiat prea mult de bec

în copilărie chiar dacă mă băteau
fugeam să privesc poduri
întâlneam mereu un bătrân pescar ce-mi povestea
că într-o bună zi fiecare lucru va pleca pe propriile picioare
să mănânc tot dacă nu cresc nu voi păși niciodată

cred că nici ai mei nu înțelegeau că
de fapt mă băteau pentru că m-am întors
o gură de hrănit este întotdeauna o povară și nici speranța
că merită nu se transformă în altceva
o cârpă neagră deasupra unei uși pe care nu va mai intra nimeni
să-i facă mândri că au fost și s-au chinuit
despre care să își audă prin pereți vecinii reproșându-le odraslelor
- al ălora cum poate mă?!
apoi să izbească fereastra ca nu cumva
rușinea să le iasă din casă
să afle tot cartierul că de nervi au dat cu farfuriile de pereți

desigur totul durează un anotimp
o pasăre chiar dacă zboară nu își poate face cuibul în cer
și nici lumina nu vine întotdeauna de sus
un cuib are nevoie de ramuri sau fire de iarbă
deopotrivă de sudoare și salivă
o casă înseamnă flori și gunoi

și mai ales inimă