Pe Coasta Boacii nu se mai joacă copiii cu țeste
totu-i trecut cu vederea
cum de-a putut timpul să șteargă zulufii
urcați pe Culmile disperării?

Þăranii bagă pluguri și ară brazdă adâncă
copii suferă din lipsă de net
părinții sădesc cuiburi în cripte
să aibă ce pune mâine pe masă.

Din moarte, istorii și prapuri
– o știu toți rășinarii –
nu-ți rândui o casă, nu cumperi lumină și lemne de foc
cu disperări, plictis și extaz
se joacă lunaticii și cei făr’ adăpost.

"A quoi bon quitter Coasta Boacii?"
străinii vin și întreabă
unde-i casa filosofului, cimitirul și platoul de joacă
în loc să-i dijmuie cu biruri pe năluci
sătenii râd și-și caută de treabă.