într-o dimineață albastră
ca pasta pixului dintr-a șaptea
câțiva poeți alergau în jurul cozii lor
țigările le erau furate pe față
date fericirii/ date naibii/
măcar cineva știe ce să facă cu ele

lumea era un trabuc imens
din care trăgeau pe rând
femeile ușoare
metalele grele
politicienii și restul meseriașilor
copiii lor fumau cot la cot cu Petru
în curtea școlii și-și dădeau cu palma stângă
peste cap să le iasă tutunul din urechi

în scara blocului câteva pisici
se-ncălzeau la fumul de țigară/
își lingeau rănile și le dădeau fericirii
care se lătra parcă de când a uitat că
trăiește

oamenii ar fi făcut orice să se trezească cât mai
devreme posibil pentru că era
joi,
era joi, Petru!
și joia se-mpărțeau chibirite pe gratis

s-ar fi mâcat între ei s-ar fi fumat unii
pe alții cum se fumează tinerii, se fumează se iubesc
și nu se mai ajung/ iubirea lor e la fel de șubredă ca
banca centrală/ ar fi făcut orice, crede-mă

dar asta se-ntâmpla acum câteva zile
și nici măcar n-am visat/ dacă ar ști lumea
că semafoarele nu funcționează noaptea/ s-ar gândi de două ori
înainte să se ocupe cu chestii de-astea