și stăteam noi doi sub măceș,
eu și muritorul...
adulmecam lumina
și întâmplările unui surâs,
cleveteam două-trei paseri,
vorbeam despre tinerețea noastră
ademenită de himere,
azi pumnal tocit
și fără de plăsele...

apoi am schimbat cuvintele
pe tot eresul dus de zefir
într-un invizibil safir -
Depărtarea...

Estimp plouase,
măceșul ne ascundea
purpura șoaptelor
în spinii firavi...

și-mi spunea cel muritor:
adevărata-ți făptură ți s-a dus de aici,
nu mai zăresc decât două-trei furnici -
e ca și cum aș vedea o gură subțire,
nesărutată și neostenită de fruct...


împovăratule de cuvinte,
e spunerea ta în zadar...
uită-le pe toate și
un loc vei avea
în blânda lumină
a obștescului ierbar...


Din "Priveliștile Scribului", 2007