un ceas nu ajunge unei inimi fără întoarcere

o singură gură de aer desparte văzutele de nevăzute
atât de multele cuvinte despre nimic
surâsul buzelor ferm conturate pe care nopțile îl transformă în grimasă

oriunde aș merge în vis când mă trezesc e prea târziu pentru a mai ajunge
singurul sunet ce stârnește sufletului amintirea muzicii
e lanțul ce împiedică ușa a se deschide
locul acesta în care copilul sufocat de propria piele
a simțit că adierea unei maladii sau a lipsurilor
e mai intensă decât zece de ani de împliniri mărunte

contrar părerii generale somnul uzează la fel de mult ca orice altă intemperie
lipsind dintre cele dorite le recunosc din ce în ce mai puțin
sigur va veni și clipa în care fără să înțeleg cum și de ce
nimeni nu mă va recunoaște

probabil fiindcă toți vecinii mei sunt eroi ai absurdului
mâncători de păduri și de animale
înghițitori de poduri și de gloanțe
vagabonzi lunari și futangii de găuri negre
un mușuroi de sceptici idolatrizând eternitatea

dacă dumnezeu n-ar fi murit l-aș fi rugat să-i ierte –
nu ei sunt vinovați pentru că nu știu ce fac
ci eu sunt vinovat că nu i-am învățat cum se visează
când bate vântul plouă sau ne-a îngropat zăpada