când literele sunt
purtătoare de sânge
și piele ruptă în tăișuri
când nici ochii încremeniți
nu mai pot înscrie
pe pupilă
în ultima secundă
viața asta
cu toate podurile ei
suspendate
când nici apa nu mai are
voce
nici brațele nu se mai întind
către un celălalt
din totdeauna
și pentru totdeauna
absent
eu

eu ce mai pot face
eu ce litere să adun
de pe sufletul ăsta
spectator la atâtea morți
eu câte lumini să aprind
și între câte landuri deodată

și cum să mai merg
printre bulgări pe pământ
cum să privesc iarăși
soarele
fără să simt frisonul din urmă
al celui ce își ia viața
și o lasă în răscruce
iar vântul de nord
sau mistralul
sau cine știe ce vâltoare
îl va smulge departe
prea departe

cred că așa se nasc
găurile negre
așa, din vertijul de suflete
care se rup violent
de pământ
din însiguratele trupuri
ale nimănui
căutătoare de liniștirea
niciodată găsită

cred că așa se sparg luminile
se absorb
și cerul își acoperă ochii
se îngroapă și el cumva
lângă om